Modul în care ne trăim viața este o alegere personală. Pentru o viață de calitate, alege medierea!

 Se poate recurge la mediere în cazul tuturor conflictelor civile, care au ca obiect drepturi de care părţile pot dispune.

      Dacă legea nu prevede altfel, părțile, persoane fizice sau persoane juridice, pot recurge la mediere, în mod voluntar, inclusiv după declanșarea unui proces în fața instanțelor competente, convenind să soluționeze pe această cale orice conflicte în materie civilă, comercială, de familie, în materie penală, precum și în alte materii, în condițiile prevăzute de prezenta lege.

Prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi conflictelor din domeniul protecţiei consumatorilor…  

Persoanele fizice sau persoanele juridice au dreptul de a-și solutiona disputele prin mediere atât în afara, cât și în cadrul procedurilor obligatorii de solutionare amiabilă a conflictelor prevăzute de lege.

În orice convenţie ce priveşte drepturi asupra cărora parţile pot dispune, acestea pot introduce o clauză de mediere, a cărei validitate este independentă de validitatea contractului din care face parte. (Articolul 2, alin. (1), (2), (3) și (5) din Legea nr. 192/2006)
      De asemenea, se poate recurge la mediere în cazul conflictelor pornite de la valori culturale diferite, sau în situația conflictelor dintre părți aflate în țări diferite.

      Medierea poate fi utilizată în rezolvarea unei arii largi de conflicte din:

a)      Dreptul civil: grăniţuiri, revendicări, pretenţii, evacuări, obligaţii de a face, partaje, raporturi locative etc;

b)     Dreptul comercial: somaţii de plată, pretenţii etc;

c)      Dreptul familiei: divorţuri, partaje bunuri comune, încredinţări minori etc;

d)     Dreptul penal: plângeri prealabile;

e)      Litigii de muncă: drepturi băneşti, desfacerea Contractului Individual de Muncă etc.

      Câteva tipuri de conflicte care pot fi supuse medierii sunt:
1.   Conflictele familale:
      Medierea familială poate fi aplicată în orice conflict existent între membrii aceleiaşi familii între care există legături de sânge sau legături rezultate în urma căsătoriei, precum şi a celor între care există sau au existat legături de familie. Medierea poate fi considerată o metodă adecvată deoarece permite părintilor să organizeze, să reorganizeze custodia copiilor si dreptul la vizită şi/sau să rezolve neînţelegerile apărute ulterior hotărârilor care privesc aceste chestiuni.

      Conform dispoziţiilor legale, se poate apela la medierea familială înainte de începerea procesului de divorţ, în timpul divorţului sau după divorţ în cazul în care este necesară revizuirea înţelegerilor precedente.
În cazul medierilor în care sunt implicaţi copii, mediatorul mediatorul trebuie să aibă în vedere în primul rând interesul superior al copilului, având în vedere următoarele:
– încurajarea părinţilor de a se concentra în primul rând asupra nevoilor copilului;
– asumarea responsabilităţii părinteşti, separaţia/divorţul să nu împieteze asupra creşterii şi dezvoltării copilului (art. 65 din Legea nr. 192/2006, cu modificarile si completarile ulterioare).
     

      Se pot adresa medierii familiale:

–          soţii în divorţ;

–          părinţii;

–          părinţii şi copiii lor (adulţi);

–          bunicii;

–          alţi membri ai familiei.

      De regulă, medierea familială se adresează persoanelor a căror căsnicie a luat sfârşit în fapt.Iar atunci când în aceste dispute sunt implicați copii, mediatorul trebuie să identifice nevoile copilului, lucru realizabil cu prezența copilului, dar  numai dacă acesta se simte în siguranţă în prezenţa mediatorului şi poate discuta deschis cu el.

      Cele mai întâlnite dispute familiale privesc:

–          împărţirea bunurilor mobile şi imobile în cazul divorţului;

–          contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor;

–          stabilirea domiciliului copiilor

–          exerciţiul drepturilor părinteşti;

–          continuarea căsătoriei;

–          comunicarea dintre soţi/părinţi – copii;

–          exerciţiul drepturilor părinteşti;

–          plata datoriilor;

–          îngrijirea persoanelor în vârstă sau a persoanelor cu afecţiuni majore

–          educaţia copiilor;

–          testament;

–          comunicarea între diverşi membri ai familiei;

–          orice alte neînţelegeri care apar în raporturile dintre soţi cu privire la drepturile de care ei pot dispune, potrivit legii (art. 64 alin. 1 din Legea nr. 192/2006, cu modificările şi completările ulterioare). 

2.   Conflictele comerciale:
      În domeniul comercial se recurge frecvent la mediere, în primul rând motivat de faptul că toate costurile pe care le implică o astfel de procedură sunt reduse în comparaţie cu cele ocazionate de calea litigioasă. De asemenea, confidenţialitatea și păstrarea relaţiilor amiabile în afaceri constituie argumente solide pentru care medierea înregistrează un real succes.
      Astfel, în acest domeniu, medierea poate interveni în cazul conflictelor care se nasc în legătură cu executarea, interpretarea şi rezilierea contractelor comerciale, spre exemplu:
– modalitatea concretă de aducere la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contract;
– eşalonarea la plată a unei datorii comerciale;
– modul în care poate înceta un contract comercial în cazul în care contractul nu conţine o clauză de denunţare unilaterală;
– stingerea anumitor obligaţii asumate prin contract etc.

      În cazul disputelor intervenite în domeniul comerţului electronic, medierea se poate aplica, în special, în cazul magazinelor de comerţ electronic care au înregistrat conflicte cu clienţii în legătură cu comenzile derulate, pentru livrarea diverselor produse.

3.   Conflictele privind asigurarile:

– executarea si interpretarea contractelor de asigurare;

– rezilierea contractelor de asigurare;

– pretentiile privind valoarea despagubirilor;

– somatiile de plata;

– conflictele între societatile de asigurari;

4.  Conflictele privind proprietatea:

–  relatii între proprietar si chirias;

–  relatii între proprietarii unor imobile limitrofe;

–  grănițuiri;

–  tulburarea posesiei.

5.   Conflictele privind protecția consumatorului:

      În cazul în care consumatorul invoca existenta unui prejudiciu ca urmare a achizitionarii unor produse sau servicii defectuoase, a nerespectarii clauzelor contractuale ori a garanțiilor acordate, a existenței unor clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate între consumatori si agenții economici, ori a încălcării altor drepturi prevazute de legislatia națională sau a Uniunii Europene în domeniul protecției consumatorilor.

6.   Conflictele de muncă:
      La art. 3 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, cu modificările şi completările ulterioare, regăsim definiţia conflictelor de muncă, în sensul că, acestea sunt conflictele dintre salariaţi şi unităţile la care sunt încadrați.
      Conflictele de muncă se împart în două categorii:
– colective – între un grup de angajaţi şi angajator;
– individuale – între conducere şi un angajat sau între doi angajaţi.
      Conflictele de muncă se clasifică în conflicte de interese şi conflicte de drepturi, definiţiile acestora fiind regăsite la art. 4 si 5 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, cu modificările şi completările ulterioare.
      Sunt conflicte de drepturi următoarele:
a) conflictele în legătură cu încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale de muncă;
b) conflictele în legătură cu executarea contractelor colective de muncă.
Sunt, de asemenea, considerate conflicte de drepturi:
a) conflictele în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părţi prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă;
b) conflictele în legătură cu constatarea nulităţii contractelor individuale sau colective de muncă ori a unor clauze ale acestora;
c) conflictele în legătură cu constatarea încetării aplicării contractelor colective de muncă.
      Nu sunt considerate conflicte de drepturi, în sensul acestei legi, conflictele dintre unităţile şi persoanele care prestează diferite activităţi acestora, în temeiul altor contracte decât contractul individual de muncă.
      Orice conflict de muncă ce intervine între salariaţi şi unităţi în legătură cu începerea, desfăşurarea şi încheierea negocierilor colective reprezintă conflict de interese. Conflictele de interese pot fi declanşate în următoarele situaţii:
a) unitatea refuză să înceapă negocierea unui contract colectiv de muncă, în condiţiile în care nu are încheiat un contract colectiv de muncă sau contractul colectiv de muncă anterior a încetat;
b) unitatea nu acceptă revendicările formulate de salariaţi;
c) unitatea refuză nejustificat semnarea contractului colectiv de muncă, cu toate că negocierile au fost definitivate;
d) unitatea nu îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de lege de a începe negocierile anuale obligatorii privind salariile, durata timpului de lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă;
e) în caz de divergenţă la negocierea anuală obligatorie privind salariile, durata timpului de lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă.
      Nu pot constitui obiect al conflictelor de interese revendicările salariaţilor pentru a căror rezolvare este necesară adoptarea unei legi sau a altui act normativ.

      Procedura soluţionării amiabile a conflictelor dintre angajatori şi salariaţi este prevazută în art. 3 al Legii nr. 168/1999, precum şi în art. 76 din acelaşi act normativ. De asemenea, art. 26 din Legea nr. 168/1999 precizează că în cazul în care conflictul de interese nu a fost soluţionat ca urmare a concilierii organizate de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, părţile pot hotărî, prin consens, iniţierea procedurii de mediere. Apreciem că legiuitorul a prevăzut în mod clar necesitatea prezenţei mediatorului atât în conflictele de drepturi, cât şi în cele de interese, însă fără a se încălca competenţele organelor abilitate expres pentru soluţionarea conflictelor de interese – aspect la care ne-am referit anterior.

7.   În domeniul penal:
      În cazul proceselor penale, în cauzele în care legea permite împăcarea părţilor, persoanele aflate în conflict pot apela la propria lor rezolvare a disputei, atât anterior, cât şi ulterior declanşării litigiului pe rolul organelor de cercetare sau urmărire penală. În cazul în care conflictul a fost soluţionat pe calea medierii, instanţele sau organele de cercetare penală vor lua act de această voinţă a părţilor, pronunţând o soluţie corespunzătoare cu dorinţa acestora.

      Dispozițiile din lege se aplică cu precădere în cauzele penale care privesc infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Dar nici în celelalte cauze penale medierea nu este exclusă, putându-se soluţiona pe această cale o multitudine de aspecte survenite în cadrul procesului penal (cel mai bun exemplu este cel referitor la soluţionarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, acest lucru se poate realiza în orice fel de cauză penală prin mediere).

      Codul penal actual prevede că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vatamate în cazul următoarelor infracţiuni:

– lovirea sau alte violenţe – art. 180;

– vătămarea corporală – art. 181;

– vătămarea corporală din culpă – art. 181 alin. (1) si (3);

– violarea de domiciliu – art. 192 alin (1);

– violarea secretului corespondenţei – art. 195;

– divulgarea secretului profesional – art. 196;

– violul – art. 197 alin. (1);

– furtul pedepsit la plângerea prealabilă – art. 210;

– abuzul de încredere – art. 213;

– gestiunea frauduloasă – art. 214;

– distrugerea – art. 217 alin. (1);

– abandonul de familie – art. 305;

– nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorilor – art. 307;

– tulburarea folosinţei locuinţei – art. 320.

      În funcţie de momentul apelării la mediere, se disting trei situaţii:
a)  în situaţia în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea începerii procesului penal şi aceasta se închide prin împăcarea părţilor, persoana vătămată nu mai poate sesiza, pentru aceeaşi faptă, organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa de judecată;

b)  în situaţia în care procedura de mediere a fost declanşată în termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile, acest termen se suspendă pe perioada desfăşurării medierii. Dacă părţile aflate în conflict nu s-au împăcat, persoana vătămată poate introduce plângerea prealabilă în acelaşi termen, care îşi va relua cursul de la data întocmirii procesului-verbal de închidere a procedurii de mediere, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare;

c)  în cazul în care medierea se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se suspendă, ca urmare a prezentării de către părţi a contractului de mediere.
   Suspendarea durează până la momentul când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de Legea nr. 192/2006 cu modificările şi completările ulterioare, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere. Procesul penal se reia din oficiu, imediat după primirea copiei după Procesul-verbal de închidere a procedurii de mediere, pe care mediatorul are obligaţia să-l comunice organului judiciar, prin care se constată că părţile nu s-au împăcat, sau, dacă acesta nu se comunică de către mediator, la expirarea termenului de trei luni prevăzut de lege.
la care sunt încadraţi, cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic ori la drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă.

      Violenţa în familie
      Violenţa în familie reprezintă orice acţiune fizică sau verbală săvârşită cu intenţie de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă o suferinţă fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material. Constituie, de asemenea, violenţă în familie împiedicarea femeii de a-şi exercita drepturile şi libertăţile fundamentale. Amplu prin proporţie, răspândire geografică şi cuprindere socială, acest fenomen reflectă o încălcare flagrantă a dreptului la viaţă şi integritate fizică şi psihică, consacrat în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 3), precum şi în alte acte internaţionale şi legi interne.
      Persoanele desemnate de autorităţile publice pentru instrumentarea cazurilor de violenţă în familie au atribuţii de luare a măsurilor de prevenire şi combatere a violenţei în familie, printre aceste măsuri aflându-se şi îndrumarea părţilor aflate în conflict în vederea medierii, solicitarea de informaţii cu privire la rezultatul medierii, instrumentarea cazului împreună cu asistentul familial s.a 
      O persoană care este victimă a violenţei în familie poate apela la următoarele căi de soluţionare a acestei probleme:

      Primirea în adăposturi – primirea victimelor în adăpost se face numai în cazuri de urgenţă, cu aprobarea scrisă a asistentului familial atunci când izolarea victimei de agresor se impune ca măsura de protecţie. Persoanelor care au comis actul de agresiune le este interzis accesul în incinta adăpostului unde se găsesc victimele.
      Introducerea unei plângeri penale împotriva făptuitorului.
      Medierea – cazurile de violenţă în familie pot fi supuse medierii la cererea părţilor. Medierea nu împiedică desfăşurarea procesului penal sau aplicarea dispoziţiilor legale.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: