Modul în care ne trăim viața este o alegere personală. Pentru o viață de calitate, alege medierea!

Partajul poate fi făcut prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească (art. 670 noul Cod civil).

Dacă soții ajung la un acord în privința partajării bunurilor, partajul se poate soluționa odată cu divorțul. Dacă nu ajung la o înțelegere, partajul poate fi soluționat și după divorț. Dreptul unei astfel de acțiuni este imprescriptibil (art. 669 CC). 

 Dacă odată cu divorțul se solicită și partajul, în aceeași acțiune, în cazul în care soții nu ajung la o înțelegere în privința partajului, instanța disjunge capătul de cerere având ca obiect partajul, pronunțându-se numai asupra divorțului, partajul fiind judecat ulterior. Neînțelegerea soților în privința partajului, duce la imposibilitatea obținerii actului autentic de lichidare a comunității la notarul public. Chiar dacă soții au divorțat, aceștia rămân coproprietari în devălmășie a bunurilor comune, până când va fi stabilită cota-parte ce revine fiecăruia. Până la proba contrară, se prezumă că soții au avut o contribuție egală, în privința bunurilor comune. Partajul vizează atât împărțirea bunurilor comune cât și regularizarea datoriilor (art. 356-357 CC).

Dacă soții/foștii soți nu se înțeleg în privința modului de împărțire a bunurilor, după ce s-a stabilit cota-parte ce-i revine fiecăruia, regulile de împărțire a bunurilor în cazul partajului, cuprinse în art. 676 din noul Cod civil, arată că:

”(1) Partajul bunurilor comune se va face în natură, proporțional cu cota-parte a fiecărui coproprietar.
(2) Dacă bunul este indivizibil ori nu este comod partajabil în natură, partajul se va face în unul dintre urmatoarele moduri:
a) atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai multor coproprietari, la cererea acestora;
b) vanzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînțelegere, la licitație publică, în condițiile legii, și distribuirea prețului către coproprietari proporțional cu cota-parte a fiecaruia dintre ei.

Partajul în care soții/foștii soți se află pe poziții contradictorii se poate soluționa numai în instanța de judecată. Judecătorul fiind cel care va decide cum vor fi partajate bunurile, soții/foștii soți suportând costurile ce decurg din acest demers. Aceste costuri, de regulă, sunt compuse din: taxa judiciară de timbru, reprezentând 3% din valoarea bunurilor partajabile; plata expertului/ților, dacă se contestă valoarea bunurilor; onorariul avocatului/ților; cheltuielile cu martorii, când se apelează la astfel de probe; stare de stres pe o perioadă lungă de timp, datorită stării conflictuale și de incertitudine; consum emoțional ridicat etc.

Înțelegerea dintre soți/foștii soți, în privința partajului, poate fi realizată cu sau fară ajutorul unui specialist în soluționarea disputelor/conflictelor.

În cazul în care soții/foștii soți ajung la un acord fără ajutorul unui specialist, se pot prezenta împreună la notarul public pentru a legaliza partajul. Costurile pot fi compuse din: onorariul notarului+TVA  si taxa de timbru, proportională cu valoarea bunurilor partajabile, valoare declarată de către părți, dar care nu poate fi mai mică decât valoarea stabilită conform expertizei notariale.

Însă, chiar și în această situație, dacă aspectul financiar este cel decisiv în luarea deciziei, dacă timpul nu vă presează extraordinar de mult, prin prezentarea unui acord de mediere la instanța de judecată competentă, pentru încuviințare, puteți solicita și recupera taxa judiciară de timbru (3%). Hotărârea de expedient poate fi obținută într-un timp relativ scurt, deoarece acordul de mediere poate fi depus la instanță chiar și înainte de termenul stabilit. Astfel, cheltuiala dumneavoastră sa va reduce doar la onorariul mediatorului, iar timpul afectat pentru finalizarea partajului va fi relativ scurt.

În situația în care soții/foștii soți nu pot să ajungă la un acord în privința partajului, din diverse motive (nu există comunicare/dialog între ei, nu reușesc să negocieze, nu știu cum să o facă etc), pot apela la un mediator. Oricare dintre aceștia poate solicita unui mediator să facă demersurile necesare pentru a invita pe celălalt soț/fost soț la informare în vederea acceptării medierii. În acest sens, mediatorul va face toate demersurile legale pe care le consideră necesare (art. 43 Legea 192/2006).

Prin mediere soții/foștii soți pot să ajungă la o înțelegere în privința întinderii bunurilor partajabile, a valorii acestor bunuri, a modului în care își împart atât valorile dobândite cât și obligațiile comune pe care le au (exemple: apartamentul dobândit în timpul căsătoriei, casa de la țară/vacanță construită/renovată împreună, care se aflată în proprietatea părinților unuia dintre ei, autoturismul, mobilierul, creditele contractate la bănci sau alte instituții de creditare etc).

Dacă soții/foștii soți au deja un proces pe rolul instanței de judecată, pot, în tot cursul procesului, în orice fază a judecății, împreună sau oricare dintre ei, să apeleze la un mediator, așa cum am arătat mai sus.

Procedura medierii este o procedură nepublică, în cadrul căreia soții/foștii soți beneficiază de sprijinul unui specialist în facilitarea dialogului constructiv, de îndrumare și ajutor în negociere, în găsirea unor soluții care să satisfacă maxim posibil interesele fiecărei părți. Mediatorul este obligat să depună toate diligențele pentru ca părțile să ajungă la un acord într-un termen rezonabil, să conducă procesul de mediere în mod nepărtinitor și să asigure un permanent echilibru între părți (art. 30 Legea 192/2006).

În cadrul procedurii de mediere soții/foștii soți, pot să stabilească data și ora ședinței/lor de mediere în funcție de timpul lor disponibil și pot fi însoțiți de către avocat sau oricare altă persoană doresc, cu acordul celeilalte părți.

La finalizarea procedurii, mediatorul va redacta acordul de mediere și va întocmi procesul-verbal, pentru a fi prezentat instanței, când este cazul.

Art. 63 din Legea 192/2006 arată că:

”(1) în cazul în care conflictul a fost soluționat pe calea medierii, instanta va pronunța, la cererea parților, o hotărâre, potrivit dispozițiilor art. 271 din Codul de procedură civilă;

(2) odată cu pronunţarea hotărârii, instanţa va dispune, la cererea părţii interesate, restituirea taxei judiciare de timbru plătite pentru investirea acesteia;

(3) hotărârea de expedient pronunțată conform prevederilor prezentei legi constituie titlu executoriu”.

Art. 271 din Codul de procedură civilă arată că:

 ”Părțile se pot înfățișa oricand în cursul judecății, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se dea hotărâre care să consfințească învoiala lor.

Dacă părțile se înfățișează la ziua sorocită pentru judecată, cererea pentru darea hotărârii va putea fi primită, chiar de un singur judecator, urmând ca hotararea să fie data de instanță în sedință.

Dacă ele se înfățișează într-o altă zi, instanța va da hotărârea în camera de consiliu”.

Așadar, pentru ca soții/foștii soți să beneficieze de toate facilitățile partajului prin mediere, pașii de urmat sunt:

  1. deschiderea unei acțiuni de partaj, prin depunerea unei solicitări (cereri) la instanța de judecată competentă;
  2. obținerea acordului de mediere;
  3. depunerea acordului de mediere la instanța de judecată, chiar și înainte de termen, și odată cu acesta a cererii de restituire a taxei judiciare de timbru (3%).

Din experiență, vă pot spune că, în cazul prezentarii unui acord de mediere într-un proces de partaj, timpul necesar pentru obținerea hotrârii de expedient de la instanța de judecată, poate fi între două săptămâni și două luni, în condițiile instanțelor din București. Practic, de la depunerea cererii de partaj la instanță și până la recuperarea sumei plătite pentru taxa judiciară de timbru (3%), am putea estima că, timpul necesar este de aproximativ trei luni, dacă există voință din partea soților/foștilor soți pentru a se ajunge la un acord de mediere.

Soții/foștii soți care apelează la mediere pentru a-și soluționa problema partajului bunurilor deținute în devălmășie, pot beneficia de îndrumare cu privire pașii care trebuie facuți după parcurgerea procedurii, în funcție de rezultatul medierii.

Așa cum se știe, atunci când introducem o acțiune sau o cerere la instanța de judecată trebuie să achităm a taxa judiciară de timbru (Legea 146/1997 privind taxele judiciare de timbru).

Este util de știut că, taxa judiciară de timbru poate fi recuperată, dar numai în condițiile stingerii conflictului prin mediere.

Art 63 din Legea 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, prevede că:

”(1) În cazul în care conflictul a fost soluţionat pe calea medierii, instanţa va pronunţa, la cererea părţilor, o hotărâre, potrivit dispoziţiilor art. 271 din Codul de procedură civilă.

(2) Odată cu pronunţarea hotărârii, instanţa va dispune, la cererea părţii interesate, restituirea taxei judiciare de timbru plătite pentru investirea acesteia.

(3) Hotărârea de expedient pronunţată conform prevederilor prezentei legi constituie titlu executoriu.”

Astfel, părțile unui conflict/litigiu (persoane fizice sau juridice) pot beneficia de această facilitate dacă prezintă instanței de judecată un acord de mediere, a cărui obiect vizează drepturi de care ei pot dispune (de exemplu: partaj în urma divorțului, odată cu divorțul sau după divorț, partaj succesoral, contracte de întreținere, comerciale etc), și dacă solicită, printr-o cerere, restituirea taxei judiciare de timbru. Valoarea taxei se calculează în funcție de valoarea bunurilor ce fac obiectul litigiului, atunci când obiectul cererii este evaluabil în bani (ex: partaj bunuri în valoare de 200.000 lei x 3% = 6.000 lei taxa judiciara de timbru).

În momentul în care hotărârea instanței de judecată este definitivă și irevocabilă, cel interest poate recupera în baza hotărârii instanței, suma plătită pentru taxa judiciară de timbru, adresându-se unității administrative teritoriale unde a achitat-o.

De reținut este că, restituirea taxei judiciare nu este singurul avantaj de care pot beneficia părțile, conform prevederilor art. 271 și 272 din Codul de procedură civilă, ”părțile se pot înfățișa oricând în cursul judecății, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se dea hotărâre care să consfințească învoiala lor” și ”învoiala va fi înfățișată în scris și va alcătui dispozitivul hotărârii”.

Despre autoritatea părintească, o instituție nouă atât în Codul civil (CC) cât și în viețile copiilor și a părinților din țara noastră, s-au spus multe și cu siguranță se vor mai spune și pe viitor. Însă, pentru a răspunde într-o oarecare măsură interesului cititorilor, informativ, o să încercăm să subliniem, pe scurt, căteva aspecte care fac referire la aceast subiect.

La art 483 din noul Cod civil, autoritatea părintească este definită ca, ”ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți”, același articol arătând că, ”părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului” și că, ”ambii părinți răspund pentru creșterea copiilor lor minori”.

Dreptrurile și îndatoririle părinților pot fi regăsite la art. 487-502 din noul Cod civil și se referă la: conținutul autorității părintești, îndatoririle specifice ale părinților, măsurile disciplinare pe care le pot lua aceștia, supravegherea minorului, relațiile sociale ale copilului, religia, felul învățăturii și pregătirii profesionale, locuința copilului, schimbarea locuinței copilului, obligația de întreținere a copilului, independența patrimonială, precum și administrarea bunurilor copilului.

Interesului superior al copilului este un principiu (căruia specialiștii încă nu i-au găsit o definire) și o condiție sine-qua-non (fără de care nu se poate) a tuturor demersurilor și deciziilor care privesc copiii, legea subordonând acestui principiu orice reglementări, ori acte juridice, ce pot avea incidență în domeniul drepturilor copilului. Determinarea interesului superior al copilului, sintetic spus, trebuie să cuprindă o evaluare a situației acestuia, atât pe termen scurt cât și pe termen lung, raportată continuu și responsabil la ansamblul relațiilor sociale de care depinde evoluția și dezvoltarea copilului, având în vedere complexitatea și individualitatea fiecărui copil. Pentru determinarea acestor interese, fiecare copil trebuie înțeles ca un univers în sine, iar acest lucru ar trebui să fie principala preocupare a părinților. De aceea, existența unei ”rețete” prestabilite este practic imposibilă și adesea cei implicați constată că o masură luată cu privire la un copil nu este la fel de bună pentru un altul.

Ca elemente de noutate, în noul Cod civil, alături autoritatea părintească, mai putem găsi și stabilirea locuinței copilului la unul din părinți, precum și stabilirea contribuției fiecărui părinte la cheltuielile de de creștere, educare, învățătură și pregatire profesională a copilului, pe care le veți găsi mai jos.

 Generic vorbind, părinții care divorțează/se despart (nefiind căsătoriți) au la îndemână două căi prin care pot să stabilească modul în care, în viitor, își vor exercita drepturile și obligațiile ce le revin:

  1. calea bunei înțelegeri sau a acordului – părinții stabilesc, singuri sau ajutați de un mediator, modul în care vor coopera în folosul și interesul copilului lor, asumându-si rolul de părinți maturi și punând interesele acestuia mai presus de interesele sau supărările lor;
  2. calea contradictorie sau a dezacordului – instanța de tutelă impune părinților modul în care aceștia vor coopera în privința copilului lor minor, cel mai adesea, soluția instanței nesatisfăcând nevoile complexe ale copilului, chiar și în condițiile în care hotărârea instanței este luată ținând cont de interesul superior al copilului, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, după ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani (dacă se impunele, chiar și a copilului care nu a împlinit 10 ani).

Trebuie reținut că, buna înțelegere a părinților, care își iubesc copilul și îi cunosc nevoile, este dificil și în detrimentul minorului de înlocuit cu decizia judecătorului, chiar dacă această decizie este luată în baza unor criterii, constatări și rapoarte. Alegerea pe care părinții o fac în acest caz, având repercusiuni imprevizibile și directe asupra copilului lor.

De regulă, raporturile dintre părinți și copiii lor minori suferă modificări importante în urma divorțului sau a separării părinților, mai cu seamă în cazul în care parinții nu reușesc să-și depășească neînțelegerile personale. Transformarea acestor  neînțelegeri, după divorț, într-o răfuială în care părinții își implică și copiii, de regulă, duc la un proces în fața instanței de tutelă, greu de suportat, în detrimentul tuturor și cu consecințe traumatizante pentru copii. De aceea, părinții trebuie să fie informați, să știe că pot apela la mediere în astfel de situații,  pentru a primi ajutorul necesar.

Exercitarea autorității părintești în comun de către părinții divorțați/separați

Noul Cod civil, instituie ca regulă generală exercitarea autorității părintești în comun de către ambii părinți, după divorț (art. 397). Numai în situația în care există motive întemeiate, având în vedere inetresul superior al copilului, insatnța de tutelă va hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată de către unul din părinți, celălalt părinte păstrând dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare al copilului (art. 398), sau în mod excepțional de către alte persoane (art. 399).

Exercitarea autorității părintești de către ambii părinți poate fi stabilită odată cu divorțul, sau ulterior divorțului la cererea oricăruia dintre părinți, membru de familie, instituție de ocrotire etc, în situația schimbării împrejurărilor care au dus la măsurile luate cu privire la copil (art. 403 CC). Exemplu: după stabilirea exercitării autorității părintești de către ambii părinți (sau încredințarea copiluiui unuia dintre părinți, conform vechilor prevederi legislative), în condițiile modificării împrejurărilor care au dus la această măsură, unul din părinți (celălalt părinte) poate solicita modificarea acestei măsuri.

Înțelegerea/învoiala părinților cu privire la exercitarea autorității părintești sau cu privire la luarea unei măsuri de protecție a copilului, poate fi încuviințată de instanța de tutelă, după ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani (art. 506 CC).

Odată cu divorțul, instanța de tutelă hotărăște asupra raporturilor dintre părinți și copilul lor, ținînd seama de interesul superior al copilului, de învoiala părinților, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială, după ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani (dacă se impunele, chiar și a copilului care nu a împlinit 10 ani) (art. 396 CC).

În cazul divorțului prin acord, pe cale notarială sau prin instanță, în condițiile în care înțelegerea părinților respectă interesul superior al copilului, se stabilește exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, locuința copilului după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre copil și părintele nerezident (părintele care locuiește separat) sau alte persoane importante din viața sa, contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregatire profesională a copiilor, precum și, opțional, orice altă modalitate de cooperare viitoare a părinților în vederea realizării drepturilor și îndatoririlor acestora cu privire la copil (ex: participarea fiecăruia la deciziile majore privind grădinița, școala, religia, activitățile extrașcolare, sportul practicat, tratamentele medicale etc, modalitățile de contact (fizic, felefonic etc) a copilului cu părintele nerezident, modalitatea de transfer a copilului de la locuința unui părinte la locuința celuilalt etc). În situația separării părinților necăsătoriți, diferit este doar că, aceștia nu solicită divorțul.

Locuința copilului după divorț/separare

Înțelegerea/acordul părinților în ce privește locuința copilului după divorț, este o condiție obligatorie în cazul divorțului la notar, în caz contrar, notarul public va resinge cererea de divorț (art. 375 CC).  

În situația divorțului în instanță, atunci când părinții nu au ajuns la un acord sau acordul acestora încalcă interesul superior al copilului, locuința copilului se stabilește odată cu pronunțarea divorțului, la părintele cu care locuiește în mod statornic sau, în cazul în care a locuit cu ambii părinți până la divorț, la unul dintre ei, ținând seama de interesul superior al copilului. În mod cu totul excepțional, în situația în care interesul superior al copilului o impune, instanța poate stabili locuința copilului, la bunici, alte rude, alte persoane ori o instituție de ocrotire (art. 400 CC).

Schimbarea locuinței copilului, împreună cu părintele rezident (părintele cu care locuiește copilul), în situația în care acest fapt poate afecta exercitarea autorității sau drepturilor părintelui nerezident, poate avea loc numai cu acordul părintelui nerezident (art. 497 CC).

Acordul părinților în privința acestui aspect poate fi încuviințat de către  instanța de tutelă, dacă nu contravine interesului superior al copilului.

Legăturile personale dintre copil și părintele nerezident

Părintele separat de copilul lui are dreptul de a avea legături peronale cu acesta (art. 401 CC).

Înțelegerea părinților asupra acestui aspect este deosebit de importantă, atât din punct de verere al cooperării viitoare a părinților în interesul copilului lor, cât și al raporturilor fiecăruia cu acesta. Pentru a ajunge la un acord în această privință, părinții pot apela la procedura medierii, având astfel posibilitatea unui dialog deschis, constructiv, asistat de un specialist, cu ajutorul căruia pot atinge orice aspect care poate duce la un program durabil și aplicabil pe o perioadă cât mai lungă.

Pentru constatatarea divorțului de către notarul public, acordul părinților în privința programului de legături personale cu copilul este obligatoriu, în caz contrar, notarul va respinge cererea de divorț (art. 375 CC).  

Stabilirea/modificarea programului de legături personale cu copilul poate fi solicitată de cărte părintele interesat instanței de tutelă, chiar și după divorț.

Acordul părinților în privința acestui aspect, dacă nu contravine interesului superior al copilului, poate fi încuviințat de către  instanța de tutelă.

Util părinților: copilul are dreptul de a menține relatii personale si contacte directe cu părintele nerezident, cu rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament (art. 14 Legea 272/2004), aceste relații se pot realiza prin: întalniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit legi, dreptul la relații personale cu copilul, vizitarea copilului la domiciliul acestuia, găzduirea copilului de catre părintele la care copilul nu locuiește în mod obișnuit, corespondență ori altă formă de comunicare cu copilul, transmiterea de informații copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au, potrivit legi, dreptul de a menține relații personale cu copilul, transmiterea de informatii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către parintele sau către alte persoane care au dreptul de a menține relații personale cu copilul (art. 15 Legea 272/2004);

Contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregatire profesională a copiilor

Odată cu divorțul, instanța de tutelă stabilește contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregatire profesională a copilului (art. 402 CC), indiferent la care dintre părinți ia fost stabilită locuința.

Modalitatea de executare a acestei obligații este în natură, prin asigurarea celor necesare traiului, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregatire profesională a copilului. Doar în situația în care nu se execută de bunăvoie, în natură, instanța de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani (art. 402 CC).

Măsurile luate de către instanța de judecată în privința contribuției la cheltuielile de creștere și educare a copilului, pot fi modificate, la solicitarea oricăruia dintre părinți, în cazul schimbării împrejurărilor care au dus la luarea acestora (art. 403 CC).

Înțelegerea/acordul părinților în privința contribuției fiecăruia la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregatire profesională a copilului după divorț, este o condiție obligatorie în cazul divorțului la notar, în caz contrar, notarul public va resinge cererea de divorț (art. 375 CC).  

Acordul părinților în privința acestui aspect, dacă nu contravine interesului superior al copilului, poate fi încuviințat de instanța de tutelă.

Așadar, plecând de la realitatea că în viața și inima copiiilor părinții nu au poziții diferite, aceștia ar trebui să gestioneze cu maturitate situația atât în timpul divorțului cât și după divorț, concentrându-și atenția pe interesul superior al copiiilor lor, fără a se lăsa cuprinși de egoism, iar atunci când nu reușesc să facă acest lucru singuri, este bine să știe că pot apela la mediere. Mediatorul învestit cu încrederea părinților, îi poate ajuta pe aceștia să depășească momentele de blocaj și le poate facilita construirea unei înțelegeri durabile.

Este util să știți că:

–   procedura medierii nu este publică, este confidențială;

–    la mediator se poate prezenta și numai unul dintre părinți, caz în care mediatorul, la solicitarea celui care a apelat inițial la mediere, poate să invite celălalt părinte;

–   în situația în care aveți deja un proces pe rolul instanței de judecată, dacă ajungeți la un acord prin mediere, acesta poate fi depus la instanță chiar și înainte de termenul stabilit.

Cel mai adesea, după o casnicie nereușită, auzim în preajma noastră că divorțul înseamnă finalizarea unui capitol din viața noastră și începutul altuia. Cu siguranță din anumite puncte de vedere chiar așa și este, deoarece relația soț-soție, drepturile și îndatoririle de orice natură ale soților, încetează definitiv după divorț, așa cum încetează și sentimentele pozitive, de cele mai multe ori, dacă acestea nu au încetat chiar cu multă vreme înaintea divorțului.

Toate aceste evenimente, modificări ale sentimentelor, intereselor, drepturilor, îndatoririlor, precum și ale statutului nostru lasă în urmă un loc, un spațiu în care, de regulă, punem altceva. Însă, în situația în care cei doi sunt și părinți, nu numai soți/foști soți, acel spațiu în care se pune altceva, metaforic vorbind, trebuie să aibă o clauză specială, pe viață, sau ar trebui să aibă.

Astfel, este necesar să conștientizăm că o parte, foarte importantă, din vechiul capitol al vieții noastre va avea, și este firesc să aibă, o continuitate și în următorul capitol, acea parte fiind cea care cuprinde rolul de părinte.

De aceea, trebuie să gestionăm situația cu maturitate atât în timpul divorțului cât și după divorț, concentrându-ne pe interesul superior al copilui nostru, fără a ne lăsa cuprinși de egoism și acte de vendetă personală, iar atunci când nu reușim să facem acest lucru singuri, este bine să știm că putem apela la ajutorul unui mediator pe care să-l învestim cu încrederea noastră pentru a ne ajuta să depășim momentele de blocaj.

Analizând foarte pe scurt lucrurile, legal vorbind, dacă în ce privește relația dintre noi, ca adulți, putem dispune așa cum dorim, fiind un drept al nostru să fim sau nu căsătoriți, în ce privește relația fiecăruia dintre noi cu copilul, nu avem nici drept de renunțare, nici drept de cenzură, copiii nefiind un bun la care să renunțăm sau de care să dispunem așa cum ne convine nouă.

Statutul de părinte pe care ni-l oferim unul celuilalt, ca soți/iubiți, este un privilegiu și o obligație pe care împreună le facem posibile, acceptând ca celălalt să fie părintele copilului nostru. Astfel că, învestindu-ne cu această încredere reciproc, nu putem și nu avem dreptul ca mai apoi să tăgăduim rolul pe care ni l-am asumat și oferit liber, cum nu putem și nu avem dreptul de a neglija, manipula sau răni copiii, consecințe inocente născute din faptele noastre.

Mai cu seamă după divorț, uneori suntem tentați să credem că celălat nu este un părinte bun, că poate nu este suficient de inteligent, prezentabil, atent, bogat, iubitor sau bun exemplu, dorindu-ne pentru copilul nostru părintele ideal. Și nu este nimic rău în a visa că lucrurile ar putea să fie astfel intr-o zi. Însă, nu trebuie să uităm că, întotdeauna copilul nostru va fi legat emoțional și sentimental de părintele natural,  iar acest lucru nu se va schimba niciodată, oricât de multă atenție, afecțiune, bogăție și sprijin i-ar acorda o altă persoană care la un moment dat ar putea să devină partenerul nostru de viață.

Trebuie să înțelegem că și după divorț, pentru copilul nostru rămânem împreună părinți, acei părinți pe care îi iubește în mod egal, care sunt centrul universului lui, care trebuie să ofere siguranță, echilibru și mai cu seamă exemplul personal, indiferent de sentimentele și interesele noastre schimbătoare ca adulți. In acest sens, autoritatea părintească exercitată de către ambii părinți după divorț/separare (art. 397 CC), oferă celor implicați cadrul legal de continuare a unor relații bazate pe interesul superior al copilului.

Desigur, există și situații speciale, situații în care din motive temeinice (violență/abuz etc) se apelează numai la instanța de judecată, care decide dacă prezența în viața copilului a unuia sau a ambilor părinți servește sau nu interesului superior al copilului, însă acestea sunt situații de excepție care ies din sfera normalului și firescului relațiilor părinți-copii și trebuie tratate ca atare.

 1.      Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților 

A. Regimul matrimonial

 Regimul matrimonial este o noutate în CC și probabil că va isca ceva agitație din mai multe puncte de vedere, însă ceea ce ochiul unui mediator poate vedea, sunt posibilele neplăceri, probleme sau dispute dintre viitorii soți/soți, pricinuite de lipsa de informare și nu numai.

Cunoaștem deja că există trei tipuri de regimuri matrimoniale, acestea fiind: regimul comunității legale, al separației de bunuri si al comunității convenționale.

Regimul comunității legale a existat și până la data intrării în vigoare a NCC, astfel că, nu este o noutate pentru nimeni. Însă, alegerea regimului separației de bunuri sau al comunității convenționale se face prin încheierea unei convenții (contract) matrimoniale, în formă scrisă, autentificată la notarul public, care va exprima consimțământul tuturor părților, care poate fi dat personal sau prin mandatar, cu procură autentică, specială și având conținut prestabilit.

Convenția matrimonială se poate încheia înainte de căsătorie, producând efecte numai de la data încheierii căsătoriei, și în timpul căsătoriei, producând efecte de la data prevăzută de părți sau, în lipsă, de la data încheierii ei.

Soții pot alege înlocuirea sau modificarea regimului matrimonial existent, după cel puțin un an de la încheierea căsătoriei, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea convențiilor matrimoniale. În cazul încetării sau schimbării, regimul matrimonial se lichidează portivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînțelegere, pe cale judiciară.

Hotărârea judecătorească definitivă sau înscrisul întocmit în formă autentică notarială constituind actul de lichidare.

Dacă aruncăm o privire de ansamblu peste articolele 312-372, unde sunt regrementate aceste drepturi și obligații, precum și peste textul de mai sus, vom observa că părțile au, înainte de orice, libertatea:

de a alege modul în care își gestionează/vor gestiona bunurile prezente și viitoare de-a lungul căsătoriei;

de a încheia o convenție (înțelegere, învoială, acord…) care poate să pună la adăpost mariajul de eventualele suspiciuni sau/și conflicte, precum și bunurile fiecăruia dintre soții;

de a consimți la încheierea unei convenții prin care fiecare își poate exprima interesul legitim, fără a i se putea impune  ceva;

de a ajunge la o învoială în privința aspectelor regimului matrimonial, pentru a putea să apeleze la procedura notarială, în situația în care doresc să-și rezolve aceste aspecte fără a apela la justiție (în cazul lichidării regimului matrimonial, determinat de schimbarea/modificarea regimului existent sau de desfacerea căsătoriei).

De aceea, viitorilor soți/soților le este util să știe că în situația în care doresc să ajungă la un acord, sau atunci când  au dificultăți în a ajunge la o înțelegere (poate din teama de a nu-și provoca neplăceri în cuplu sau din cauza subiectivismului firesc ori a lipsei de exercițiu în abordarea și negocierean unor astfel de probleme), înainte de a se gândi să renunțe la încheierea unei convenții  (înainte de căsătorie), la modificarea regimului matrimonial (în timpul căsătoriei), înainte ori chiari și după ce se adresează notarului public sau instanței de judecată (în cazul lichidării regimului matrimonial), pot să apeleze la ajutorul unui profesionist, pentru a putea realiza ceea ce și-au propus, cu costuri emotionale, de timp și bănești reduse.

Apelul la mediere, pentru informare sau/și parcurgerea procedurii, desfășurată în condiții de confidențialitate, imparțialitate și neutralitate, este premisa care netezește calea (viitorii soți/soților/foștilor soți) spre un acord, spre o bună întelegere, fără a leza pe cineva.

În cadrul acestei proceduri părțile beneficiază de ajutorul și expertiza mediatorului ca facilitator în comunicare și negociere, în vederea depășirii barierelor care apar inerent în astfel de situații. Realizarea unui dialog real, prin utilizarea unor tehnici specifice, în aplicarea cărora se au în vedere nevoile/interesele fiecăreia dintre părți, este calea prin care mediatorul se face eficient în soluționarea problemelor dumneavoastră, precum și calea prin care se pot gasi soluții care sa satisfacă maxim posibil pe fiecare dintre părțile aflate în dispută.

De asemenea, la mediator, după obținerea acordului de mediere, puteți beneficia de îndrumare în privința pașilor ce urmează să îi parcurgeți în continuare, precum și de unele beneficii izvorâte din colaborarea cu birouri notariale.

Medierea, am putea spune că, poate scoate din impas viitorii soți/soții/foștii soți, oferindu-le liniștea de care au nevoie pentru a-și putea continua viața, fără a apela la măsuri radicale, costisitoare, desfășurate in public care, de regulă, nu fac altceva decât să toarne gaz pe foc.

Desigur, mai sunt nenumărate asprecte în cuprinsul acestui capitol despre care se poate discuta, aspecte care pot provoca dispute/conflicte soluționabile prin mediere, dintre care voi menționa doar câteva: locuința familiei, conservarea, folosința și administrarea bunurilor comune, înstrăinarea și grevarea bunurilor comune, regimul aporturilor, datoriile comune ale soților, clauza de preciput nou apărută în CC, care introdusă în convenția matrimonială poate să ofere soțului supraviețuitor preluarea fără plată a unor bunuri deținute în devălmășie înainte de partajul moștenirii, în condițiile legii, precum și altele asupra cărora, în măsura în care îmi va permite timpul, o să revin pe viitor.

Cum știm, moștenirea este transmiterea patrimoniului (ansamblu de drepturi și obligații cu conținut patrimonial) unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane fizice în ființă.

Deschiderea succesiunii, așa cum se arată la art. 954 din noul Cod civil, coincide cu momentul producerii decesului persoanei fizice, însă aceasta nu trebuie confundată cu deschiderea procedurii succesorale.

Deschiderea procedurii succesorale, poate fi facută de către orice persoană interesată (care are vocaţie succesorală):

–          pe cale notarială (doar dacă moștenitorii se înțeleg);

–          prin promovarea unei acțiuni în instanță.

Dacă aruncăm o privire peste prevederile legale, pe scurt, constatăm că:

1)      Succesiunea notarială:

–          se inițiază de către cel interesat (care are vocaţie succesorală concretă), printr-o cerere în care se menționează starea civilă a defunctului, numele, prenumele și domiciliul moștenitorilor prezumtivi, bunurile defunctului (cu menționarea valorii acestora), pasivul succesoral etc;

–          se inițiază la biroul notarial competent teritorial (biroul din circumscripţia teritorială a judecătoriei în raza căruia a avut ultimul domiciliu defunctul);

–          se poate finaliza numai în cazul în care există bună înțelegere între moștenitori din toate punctele de vedere (aceștia nu își contestă calitatea de moștenitor, se înțeleg în privința compunerii masei succesorale și a drepturilor care li se cuvin fiecăruia – în cazul în care succesiunea privește bunuri comune ale defunctului și ale soțului supraviețuitor, cotele de contribuție ale acestora trebuie, de asemenea, stabilite prin acordul moștenitorilor);

–          după citarea moştenitorilor legali (la ora stabilită și comunicată pe citație de către notarul public) și dezbaterea succesiunii (înscrisuri, declarații, martori), dacă nu au apărut neînțelegeri, la 20 de zile de la încheierea finală, se va elibera certificatul de moștenitor (câte un exemplar fiecărui succesor), care va cuprinde constatările notarului în ce privește patrimoniul succesoral, numărul şi calitatea moştenitorilor, precum şi cotele ce revin fiecăruia din patrimoniul stabilit (adică, 1/2, 1/3 etc din masa succesorală), dar nu înainte de achitarea taxelor succesorale şi a onorariilor;

–          dacă eliberarea certificatului de moștenitor a fost facută cu încălcarea drepturilor succesorale, acesta poate fi contestat, de către cel interesat, în instanța de judecată.

În termen de 30 de zile de la obținerea certificatul de moștenitor se efectueaza obligatoriu rectificarea rolului fiscal, la Directia Taxe si Impozite.

După dezbaterea succesorală notarială, oricare codivizar poate solicita ieșirea din indiviziune prin partaj, în urma căruia fiecare moștenitor va ști ce drepturi de proprietate individuală are asupra bunurilor ce fac parte din masa partajabilă.

Partajul succesoral poate fi făcut, prin bună învoială, pe cale notarială (dacă toti moștenitorii sunt prezenți, au capacitate de exercitiu deplină și dacă  sunt de acord în ce privește partajarea bunurilor) sau pe cale judiciară.

Partajul voluntar se poate realiza și în situația în care printre moștenitori se află minori sau persoane puse sub interdicție judecătorească ori persoane dispărute, cu respectarea regulilor referitoare la protecția persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau capacitate de exercițiu restânsă ori privitoare la persoanele dispărute.

 2)      Succesiunea/partajul succesoral pe cale judiciară:

–          instanța competentă privind cererile în materie de moștenire, este cea în raza căreia și-a avut ultimul domiciliu defunctul  (la art. 954 din noul Cod civil prevede instanța competentă în unele situații speciale);

–          se inițiază de către cel interesat (care are vocaţie succesorală concretă) printr-o cerere în care trebuie să se arate persoanele între care urmează  a  avea  loc  partajul,  titlul  pe  baza  căruia  se  cere împărțeala,  toate bunurile supuse partajului,  evaluarea  lor, locul unde acestea  se află,  precum  și persoana  care le deține  sau le administrează;

–          înainte de depunerea cererii la instanță, cel interesat este obligat să se adreseze notarului pentru îndeplinirea procedurii notariale de verificare a registrelor notariale, în urma căreia se va elibera o încheiere înregistrată în Registrul General Notarial și care se va anexa cererii de chemare în instanță;

–          după citarea părților, la termenele stabilite de către instanță se dezbate succesiunea (în situația contestării calității de moștenitor și/sau a masei succesorale și/sau a drepturilor ce se cuvin fiecăruia și/sau a cotei de contribuție atunci când succesiunea privește bunuri comune ale defunctului și ale soțului supraviețuitor și/sau a dreptului de opțiune succesorală și/sau a actelor de acceptare tacită a moștenirii) pe baza înscrisurilor, declarațiilor și prin proba testimonială (cu martori), instanța stabilind calitatea de moștenitor a fiecăruia, masa succesorală, precum și cota la care are dreptul fiecare;

–          după ce instanța a stabilit calitatea de moștenitor a fiecăruia, masa succesorală, precum și cota la care are dreptul fiecare, se va putea face partajul succesoral;

–          partajarea succesorală pune capăt stării de indiviziune prin transformarea  cotelor-părți, la care are dreptul fiecare, în drepturi  de proprietate  individuale  asupra  bunurilor  ce fac  parte  din  masa  partajabilă,  prin  atribuirea efectivă a acestora moştenitorilor;

–          pe tot parcursul procesului instanța va stărui ca părțile să împartă bunurile prin bună învoială (art. 673^4, CPC);

–          dacă părțile ajung la un acord în privința partajării, instanța va hotărî potrivit învoielii acestora, chiar dacă printre cei interesați se află minori sau persoane puse sub interdicție, însă numai cu încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, precum și, dacă este cezul, a ocrotitorului legal (art. 673^4, CPC);

–          în cazul în care părțile au ajuns la o învoială, oricând în cursul judecății, chiar și fără să fi fost citate, se pot înfățișa pentru a cere o hotărâre care să consfințească înțelegerea lor (art. 271, CPC);

–          în situația în care părțile nu se învoiesc asupra valorii bunurilor partajabile, loturilor, măsurătorilor etc, instanța va identifica, evalua și stabili tot ce este necesar prin intermediul unor experți (alesi de părți/stabiliți de către instanță) a căror onorariu va fi suportat de către părți;

–          partajul se poate face în natură, proporțional cu cota-parte a fiecăruia sau prin atribuirea întregului bun în schimbul unei sulte, în favoarea unuia sau a mai multor coproprietari, ori prin vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari (în maxim 6 luni) sau prin licitație publică de către executorul judecătoresc;

–          partajul este valabil și dacă nu cuprinde toate bunurile comune, cele omise putând face obiectul unui alt partaj;

–          în situația în care partajul nu se poate realiza în niciuna dintre modalitățile prevăzute de lege, instanța va hotărî închiderea dosarului (art. 673^14, CPC).

În urma desfășurării în instanță a acțiunii ce are ca obiect succesiunea/partajul succesoral, moștenitorii obțin o hotărâre judecătorească ce constituie titlu de proprietate al fiecărui succesor pentru bunurile ce i-au fost atribuite.

În cazul moștenirii unor imobile, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de partaj încheiat în formă autentică la notariat sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă, după caz, au fost înscrise în cartea funciară.

 Desigur, în ce privește transferul patrimonial prin moștenire se mai pot spune multe, dar cum intenția nu este de a discuta despre drepturi, proceduri și alte aspecte legate de acestea, ci doar de a le trece în revistă, succint, în cele ce urmeză vom încerca să discutăm despre modul în care medierea poate să vină în sprijinul moștenitorilor, care doresc să-și soluționeze aceasta problemă prin bună înțelegere, elegant, în deplină confidențialitate, cu ajutorul unui profesionist imparțial și neutru, expert în comunicare și negociere, într-un timp mai scurt și cu costuri mai reduse, astfel încât după soluționarea moștenirii să își poată continua, fără rezerve, relațiile.

 În cazul în care moștenitorii doresc să apeleze la notar, pentru a preîntâmpina eșuarea finalizării dezbaterii succesiunii și odată cu aceasta irosirea unor sume de bani destul de consistente, recomandarea mea este ca aceștia să apeleze cu încredere la mediere.

În ce privește partajul succesoral notarial, ulterior primirii certificatului de moștenitor, această modalitate de partaj este mai rapidă decât partajul în instanță, însă problema consensului este o problemă cu adevărat delicată și de aceea, probabil, partajul se realizează cel mai adesea în instanță.

Încercând să ne punem în locul moștenitorilor, la o mai atentă observare, ne putem da seama de ce se ajunge cel mai adesea la partaj judiciar. Mai cu seamă dacă privim spre tot ceea ce se înfăptuiește prin acest demers și spre consecințele sale emoționale/materiale. Astfel, putem considera că implicațiile partajului, dincolo de aparențele, înseamnă a renunța la ceva sau a primi ceva, ceva ce am avut sau nu am avut înainte de decesul persoanei pe care o moștenim, adică, accesul/uzul/dreptul de abitație/dreptul de proprietate etc.

Cu siguranță în aceste condiții, de pierderi și câștiguri (materiale si/sau emoționale), fără a ști ce este mai important pentru fiecare dintre moștenitori, fără a se discuta și înțelegere interesele, precum și nevoile fiecăruia, de cele mai multe ori buna învoială rămâne doar un deziderat pentru unul, o parte sau toți moștenitorii. Însă, ceea ce de multe ori pare chiar imposibil de atins, se poate totuși realiza în condițiile în care cei în cauză apelează la profesioniști. Medierea, în rezolvarea problemelor succesorale, este o soluție avantajoasă din toate punctele de vedere, iar mediatorul este cel care prin tehnici specifice vă poate ajuta, îndruma și sprijinii în construirea și realizarea acordului.

 În privința succesiunii/partajului succesoral judiciar, cum lesne se poate observa, legiuitorul pune accent pe buna învoială, ia act de recunoașterile  și acordul succesorilor, stăruie ca părțile să împartă bunurile prin înțelegere și hotărăște potrivit învoielii lor, dacă moștenitorii reușesc să ajungă la un acord.

Astfel, acordul poate fi construit prin mediere, iar cei care apelează la această procedură, pe lângă ajutorul, sprijinul și îndrumarea mediatorului autorizat, mai beneficiază și de avantajul, deloc de neglijat, de a obținere o hotăre de expedient ca urmare a prezentării acordului de mediere în instanță, chiar și fără a mai aștepta până la termenul stabilit, precum și restituirea taxei judiciare de timbru (de 3%) la cererea celui interesat.

Medierea disputelor privind moștenirea poate fi solicitată și numai de către unul din moștenitori/succesori, situație în care mediatorul, la cererea acestuia, va adresa celorlalți moștenitori/succesori invitații scrise în vederea informării și acceptării medierii. În vederea expedierii invitației la mediere a celorlalți moștenitori, solicitantul va trebui să furnizeze mediatorului datele de contact ale celorlalți moștenitori.

Ca o concluzie, apreciem că medierea poate simplifica transferului patrimonial prin moștenire, îi poate reduce costurile și poate armoniza acțiunile și relațiile succesorilor în beneficiul acestora.

1. Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților

B. Locuința familiei

 Revenind la dispozițiile comune din capitolul în care sunt prevăzute drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților, putem observa că la punctului §2 există reglementări ce privesc locuința familiei (LF), adică locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii.

Pentru protejarea familiei și a bunurilor acesteia, mai cu seamă în situația în care există copii, este foarte important ca soții sau unul dintre soți să ceară notarea în cartea funciară (CF) a LF. Un imobil poate fi declarat ca LF de către oricare dintre soți, prin cerere de notare în cartea funciară, în condițiile legii, chiar dacă cel care o cere nu este proprietarul imobilului.

Lipsa notării în CF poate avea consecințe destul de neplacute asupra familiei în general, dar mai cu seamă asupra bunurilor celui care nu și-a dat consimțământul, deoarece acesta nu va putea cere anularea actelor prin care se dispune de drepturile asupra LF sau bunurilor ce mobilează/decorează LF, ci va putea să ceară numai daune-interese soțului, cu excepția situației în care terțul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de LF.

După declararea LF oricare dintre soți are nevoie de consimțământul scris al celuilalt (chiar și în cazul în care este proprietar exclusiv) pentru a dispune de drepturile asupra LF (de a încheia acte care afectează folosința LF), ori pentru a deplasa bunuri ce o mobilează/decorează, însă în cazul în care consimțământul este refuzat fără un motiv legitim, celălalt soț poate sesiza instanța.  Soțul care nu și-a dat consimțământul poate cere anularea actului prin care s-a dispus de drepturile asupra LF/bunurilor ce o mobilează/decorează, în termen de un an de la data de la care a luat cunoștință despre acel act, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial.

Deoarece, așa cum știm, regimul matrimonial încetează, cel mai adesea, prin desfacerea căsătoriei (divorț) sau încetarea căsătoriei (decesul unuia dintre soți), este de remarcat faptul că, reglementările privind LF pot avea efecte și asupra celor care divorțează, deoarece aceștia nu vor putea cere anularea actelor prin care se dispune, fără consimțământ, de drepturile asupra LF sau/și a bunurilor ce o mobilează/decorează mai târziu de un an de la data divorțului, în condițiile în care aceste acte au fost încheiate pe timpul existenței regimului matrimonial.

Putem oserva, aruncând o privire mai sus, că în cazul reglementărilor privind LF un accent deosebit se pune pe consimțământ, atît în ce privește imobilul în care locuiesc soții cât și în ce privește bunurile ce îl mobilează/decorează, consimțământ pentru care, trebuie ca cei doi să ajungă la un acord.

Astfel că, din punct de verede al aplicării medierii, am putea diferenția două situații:

a) Când se încearcă/dorește obținerea unui acord în timpul regimului matrimonial (relația dintre soți fiind deosebit de importantă), atunci când:

i) s-a notat LF în CF, în situația în care unul dintre soți dorește să încheie acte care afectează folosința LF sau/și bunurile ce o mobilează/decorează (ex: schimbarea, restrângerea, extinderea, modificarea sau vânzarea), sau dorește anularea acestor acte;

ii) nu s-a notat LF în CF, în situațiile în care soțul care nu a consimțit, dorește să ceară celuilalt soț sau unui terț (în condițiile legii) daune-interese ca urmare a încheierii unor acte prin care s-a dispus de drepturile asupra LF sau/și bunurilor ce o mobilează/decorează.

b) Când se încearcă/dorește obținerea unui acord după încetarea regimului matrimonial, dar nu mai târziu de un an de la desfacerea căsătoriei, în situația în care unul dintre soți dorește să ceară/a cerut anularea actelor prin care s-a dispus, fără consimțământ, de drepturile asupra LF sau/și de bunurile ce o mobilează/decorează.

O altă noutate în CC se referă la drepturile soților asupra locuinței închiriate, în sensul că fiecare soț are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat înainte de casatorie, regimul actelor juridice prin care se dispune de drepturile asupra LF fiind aplicabile și în acest caz.

De asemenea, ar mai fi de amintit la acest punct și despre atribuirea beneficiului contractului de închiriere după desfacerea căsătoriei, caz în care soții au posibilitatea să se înțeleagă sau să se adreseze instanței de judecată care va atribui beneficiul contractului în funcție de (în ordine): interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea casatoriei și de posibilitățile locative proprii ale foștilor soți.

Ca o concluzie, putem spune că și în aceste cazuri soții/foști soți au libertatea de a alege să-și soluționeze problemele prin acord, iar în situația în care nu reușesc să facă acest lucru singuri, pot apela cu încredere la mediere. Aplicarea procedurii  medierii în astfel de situații poate aduce soților/foști soți soluții în avantajul tuturor, armonie, liniște, precum și economii substanțiale din punct de vedere emoțional și al timpului.

Atenție, culpa exclusivă la divorț mai aduce și alte ”penalizări”, dar despre aceste situații, precum și despre altele, la fel de interesante, în postarile viitoare.

Interesată fiind de noutățile legislative în vigoare cu data de 01.10.2011,  mai cu seamă din perspectiva influenței acestora asupra medierii, după lecturarea noului Cod civil (NCC), precum și a altor materiale/proiecte/ propuneri menite să ajute la înțelegerea/interpretarea/ implementarea/aplicarea acestora, dincolo de orice concluzie, vreau să vă împărtășesc câteva simple constatări, pe care le-am facut în privința NCC, privind frecvența cu care apar unele  cuvinte/expresii/sintagme, cum sunt:

–          în caz de neînțelegere/dacă… nu se înțeleg/în lipsa înțelegerii, de 24 ori;

–          de comun acord/sunt de acord/dacă părțile convin/prin acordul (părților/ soților/moștenitorilor), de 30 ori;

–          bună învoială, de 11 ori;

–          prin înțelegerea părților/o înțelegere, de 8 ori;

–          dacă părțile/soții au convenit/nu au convenit altfel, de 13 ori

–          interesul/ui superior al copilului, de 23 ori;

–          acord/ul, de  peste 100 ori;

–          mediere, de 0 (zero) ori;

–          mediator/ii, de 0 (zero) ori.

Observând aceste cifre, precum și măsura în care legiuitorul amintește despre posibilitatea apelării la căile alternative de soluționare a conflictelor, din perspectiva mediatorului, se poate spune orice, dar cu aproximație cam asa stau lucrurile. Astfel ca, nouă ne revine în continuare sarcina de a scoate în evidență avantajele medierii și în actualul context legislativ, concentrându-ne și mai mult pe conștientizarea celor care sunt implicați în conflicte sau litigii, pe posibilitațile oferite de actualul cadru legislativ justițiabililor de a lua decizii în nume personal, prin bună învoială, și îndrumându-i să apeleze la ajutor atunci când nu o pot face singuri.

NCC din perspectiva medierii, am putea spune că are unele aspecte care merită a fi discutate, dar pentru a nu amesteca lucrurile, voi sistematiza puțin și voi începe cu aspectele cuprinse în Cartea a II-a – Despre familie, Titlul II – Căsătoria, astăzi Capitolul VI – Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor (art. 312-372), urmând ca mai apoi să aruncăm o privire și spre Capitolul VII – Desfacerea căsătoriei (art. 373-404), Titlul IV – Autoritatea părintească (art. 482-512), Titlul V – Obligația de întreținere (513-534) etc.

 1.      Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților 

A. Regimul matrimonial

 Regimul matrimonial este o noutate în CC și probabil că va isca ceva agitație din mai multe puncte de vedere, însă ceea ce ochiul unui mediator poate vedea, sunt posibilele neplăceri, probleme sau dispute dintre viitorii soți/soți, pricinuite de lipsa de informare și nu numai.

Cunoaștem deja că există trei tipuri de regimuri matrimoniale, acestea fiind: regimul comunității legale, al separației de bunuri si al comunității convenționale.

Regimul comunității legale a existat și până la data intrării în vigoare a NCC, astfel că, nu este o noutate pentru nimeni. Însă, alegerea regimului separației de bunuri sau al comunității convenționale se face prin încheierea unei convenții (contract) matrimoniale, în formă scrisă, autentificată la notarul public, care va exprima consimțământul tuturor părților, care poate fi dat personal sau prin mandatar, cu procură autentică, specială și având conținut prestabilit.

Convenția matrimonială se poate încheia înainte de căsătorie, producând efecte numai de la data încheierii căsătoriei, și în timpul căsătoriei, producând efecte de la data prevăzută de părți sau, în lipsă, de la data încheierii ei.

Soții pot alege înlocuirea sau modificarea regimului matrimonial existent, după cel puțin un an de la încheierea căsătoriei, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea convențiilor matrimoniale. În cazul încetării sau schimbării, regimul matrimonial se lichidează portivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînțelegere, pe cale judiciară.

Hotărârea judecătorească definitivă sau înscrisul întocmit în formă autentică notarială constituind actul de lichidare.

Dacă aruncăm o privire de ansamblu peste articolele 312-372, unde sunt regrementate aceste drepturi și obligații, precum și peste textul de mai sus, vom observa că părțile au, înainte de orice, libertatea:

de a alege modul în care își gestionează/vor gestiona bunurile prezente și viitoare de-a lungul căsătoriei;

de a încheia o convenție (înțelegere, învoială, acord…) care poate să pună la adăpost mariajul de eventualele suspiciuni sau/și conflicte, precum și bunurile fiecăruia dintre soții;

de a consimți la încheierea unei convenții prin care fiecare își poate exprima interesul legitim, fără a i se putea impune  ceva;

de a ajunge la o învoială în privința aspectelor regimului matrimonial, pentru a putea să apeleze la procedura notarială, în situația în care doresc să-și rezolve aceste aspecte fără a apela la justiție (în cazul lichidării regimului matrimonial, determinat de schimbarea/modificarea regimului existent sau de desfacerea căsătoriei).

De aceea, viitorilor soți/soților le este util să știe că în situația în care doresc să ajungă la un acord, sau atunci când  au dificultăți în a ajunge la o înțelegere (poate din teama de a nu-și provoca neplăceri în cuplu sau din cauza subiectivismului firesc ori a lipsei de exercițiu în abordarea și negocierean unor astfel de probleme), înainte de a se gândi să renunțe la încheierea unei convenții  (înainte de căsătorie), la modificarea regimului matrimonial (în timpul căsătoriei), înainte ori chiari și după ce se adresează notarului public sau instanței de judecată (în cazul lichidării regimului matrimonial), pot să apeleze la ajutorul unui profesionist, pentru a putea realiza ceea ce și-au propus, cu costuri emotionale, de timp și bănești reduse.

Apelul la mediere, pentru informare sau/și parcurgerea procedurii, desfășurată în condiții de confidențialitate, imparțialitate și neutralitate, este premisa care netezește calea (viitorii soți/soților/foștilor soți) spre un acord, spre o bună întelegere, fără a leza pe cineva.

În cadrul acestei proceduri părțile beneficiază de ajutorul și expertiza mediatorului ca facilitator în comunicare și negociere, în vederea depășirii barierelor care apar inerent în astfel de situații. Realizarea unui dialog real, prin utilizarea unor tehnici specifice, în aplicarea cărora se au în vedere nevoile/interesele fiecăreia dintre părți, este calea prin care mediatorul se face eficient în soluționarea problemelor dumneavoastră, precum și calea prin care se pot gasi soluții care sa satisfacă maxim posibil pe fiecare dintre părțile aflate în dispută.

De asemenea, la mediator, după obținerea acordului de mediere, puteți beneficia de îndrumare în privința pașilor ce urmează să îi parcurgeți în continuare, precum și de unele beneficii izvorâte din colaborarea cu birouri notariale.

Medierea, am putea spune că, poate scoate din impas viitorii soți/soții/foștii soți, oferindu-le liniștea de care au nevoie pentru a-și putea continua viața, fără a apela la măsuri radicale, costisitoare, desfășurate in public care, de regulă, nu fac altceva decât să toarne gaz pe foc.

Desigur, mai sunt nenumărate asprecte în cuprinsul acestui capitol despre care se poate discuta, aspecte care pot provoca dispute/conflicte soluționabile prin mediere, dintre care voi menționa doar câteva: locuința familiei, conservarea, folosința și administrarea bunurilor comune, înstrăinarea și grevarea bunurilor comune, regimul aporturilor, datoriile comune ale soților, clauza de preciput nou apărută în CC, care introdusă în convenția matrimonială poate să ofere soțului supraviețuitor preluarea fără plată a unor bunuri deținute în devălmășie înainte de partajul moștenirii, în condițiile legii, precum și altele asupra cărora, în măsura în care îmi va permite timpul, o să revin pe viitor.

Contractul oneros este definit, la art. 945 din Codul Civil, ca fiind acela în care fiecare parte voiește a-și procura un avantaj, iar la art. 947 se arată că acest tip de contract poate fi comutativ, atunci când obligația unei părti este echivalentul obligației celeilalte, și aleatoriu, când echivalentul depinde, pentru una sau toate părțile, de un eveniment incert.

Contractul de întreţinere cu uzufruc viager este un contract cu titlu oneros, aleatoriu, în temeiul căruia una din părţi transmite celeilalte proprietatea unuia sau mai multor bunuri, în schimbul obligaţiei pe care aceasta şi-o asumă de a-i presta, în natură, cele necesare traiului în tot timpul vieţii. Este aleatoriu, deoarece durata obligaţiei debitorului (a celui care prestetează succesiv/întreținătorul) este în funcţie de durata vieţii creditorului (a celui care primește prestația/întreținutul), eveniment incert.

Acest tip de contract, teoretic, are menirea de a veni în ajutorul parților între care se încheie, de a crea avantaje fiecărei părți. Adică, părții care înstrăinează, cea care dă nuda proprietate, păstrând posesia pe timpul vieții sale, păstrând dreptul de folosință, îi este asigurat suportul material și moral, la o vârstă la cere are nevoie de acest suport, iar parții care își asumă obligația prestațiilor succesive, în condițiile contractului, după dispariția părții care primește prestația, îi revine și posesia bunului/rilor, primește dreptul de folosință a bunului/rilor primit/e, a cărei/or nudă proprietate o are deja.

Dincolo de aspectele legale a acestui tip de contract, de reglementările speciale, de definirea termenilor contractuali, de obligațiile și riscurile asumate, de interpretări, de disputele născute privind rezilierea/rezoluțiunea contractului (cine, când, cum și în ce condiții poate înceta/încheia acest contract pe durata vieții creditorului-întreținut), precum și de modul (”la kilogram”, după părerea mea) în care sunt întocmite aceste contracte, cert este că, adesea apar probleme între părți, cauzate de subiectivismului naturii umane.

Am sesizat, de-a lungul timpului, că atunci când intervin aceste probleme, generic vorbind, ele au drept cauză, pe de-o parte, lipsa de informare a părților în ce privește drepturile, obligațiile și riscurile pe care și le asumă fiecare semnatar al contractului, iar pe de altă parte, lipsa comunicării, a dialogului real, a negocierii intereselor fiecăruia, atât înainte cât și după semnarea contractului. Adică, oamenii nu prea se derenjează, din varii motive, mai mult sau mai puțin obiective, să consulte un specialit care să îi ajute să înțeleagă ce semnează, să îi informeze în privința riscurilor pe care și le asumă. Mai pe înțelesul tuturor, nu sunt informați ”ce se întâmplă dacă… ?” Astfel că, fiecare parte, în baza celor scrise în contract, de regulă, cu titlu generic, fără a fi făcute precizări (cum, ce, cât, când etc) își face o anumită imagine, are anumite așteptări, care, aparent, crează o stare de acord cu cealaltă parte, însă după o perioadă de timp constată că lucrurile nu sunt așa cum și-au imaginat, sau cum s-au așteptat și inevitabil se ajunge la conflict, la lipsa dialogului și mai apoi chiar la litigiu.

Începând de la momentul în care părțile constată că există nemulțumiri, rareori mai poate fi vorba de comunicare, de dialog real între cei implicați și în aceste condiții, de regulă, disputa/conflictul se tranșează în instanță, fiecare parte uitând parcă, cu desăvârșire, motivele pentru care au încheiat acel contract, interesele care i-a unit și care, cu siguranță, au o reală importanță pentru fiecare dintre ei.

De regulă, acest tip de contract se realizează mai cu seamă între părți înrudite, astfel că, în acest caz, relația părților, cât și relația acestora cu celelalte rude poate fi afectată, uneori iremediabil, neînțelegerile având repercusiuni dintre cele mai neplăcute asupra tuturor membrilor familiei.

De aceea, înainte de a încheia acest tip de contract, sau ulterior încheierii lui, vă recomand să apelați cu încredere la un mediator autorizat, pe care îl puteți găsi pe site-ul Consiliului de mediere: http://www.cmediere.ro.

 Înainte de a semna un contract de întreținere cu uzufruct viager, chiar și înainte de a apela la notarul public, medierea vă este utilă deoarece:

–          puteți discuta cu cealaltă parte fiecare aspect al viitorului contract, al viitoarei relații, orice detaliu care vă este neclar, vă neliniștește, sau asupra căruia aveți dubii, orice problemă pe care o considerați importantă pentru dumneavoastră, în condiții de dialog civilizat și de confidențialitate deplină;

–          fiecare parte își poate negocia interesele, cu sprijinul mediatorului profesionist, acesta având obligația de a conduce procesul de mediere în mod nepărtinitor, de a păstra un permanent echilibrul între părți (alin. 2, art. 30 din L 192/2006);

–          dacă vă aflați în impas pe parcursul discuțiilor/negocierilor, mediatorul vă va ajuta să depășiți aceste momente, astfel încât, la finalul medierii, soluția/soluțiile aleasă/se de comun acord de către părți, va/vor aduce avantaje și va/vor crea premisele unei relații durabile, bazată pe încredere recirocă;

–          după ce ați stabilit de comun acord detaliile de desfășurare/execuție ale contractului, acestea pot fi cuprinse în acordul de mediere, în formă scrisă, astfel încât, aceste obligații fiind detaliate, pe cât posibil, discutate, înțelese și asumate de comun acord, se va diminua drastic riscul apariției unor diferențe majore între așteptările, anterioare semnării contractului, și faptele fiecăruia, ulterioare semnării contractului;

–          acordul de mediere poate face parte din contractul de întreținere cu uzufruct viager, ca anexă, în condițiile în care părțile prezintă notarului un astfel de acord, sau anunță notarul că doresc acest lucru și contactează un mediator pentru a încheia un acord (la biroul mediatorului sau acolo unde doresc, au nevoie părțile);

–          costurile dumneavoastră cu medierea, din punct de vedere al timpului, banilor și nervilor, sunt cu siguranță cu mult mai reduse decât costurile care pot să apară ulterior, în situația în care veți fi nevoiți să mergeți în instanța de judecată;

–          nu în ultimul rând, puteți să preveniți posibilele dispute, neînțelegeri, conflicte, litigii, care de cele mai multe ori influențează în mod negativ atât viața părților, cât și a celor din jurul lor, a familiei.

 Dacă sunteți deja parte a unui contract de întreținere cu uzufruct viager și aveți nemulțumiri, aveți o dispută, sunteți în conflict cu cealaltă parte, nu vă mai vorbiți, recomandarea mea este, atât înainte de a vă adresa instanței de judecată, cât și după ce v-ați adresat acesteia, să apelați la mediere, deoarece în situația în care conflictul se tranșează în instanță, lucrurile stau cam așa:

–          cu siguranță una din părți va pierde procesul (da, vă gândiți că nu veți fi dumneavoastră! :) – eu cred că, în acest tip de dispute, nimic nu este sigur, totul este interpretabil și subiectiv);

–          ambele părți pierd din punct de vedere financiar; cheltuielile creditorului-întreținut, dacă acesta se adresează instanței de judecată, sunt: taxa judiciară de timbru – 3% din valoarea bunului/rilor înstrăinate prin contract, taxele de timbru judiciar, onorariul avocatului, alte cheltuieli inerente unui proces (martori, drumuri etc), precum și suportarea tuturor cheltuielilor cu întreținerea proprie, deoarece atâta vreme cât sunteți în litigiu, cu siguranță debitorul-întreținător nu o să vă mai sprijine; cheltuielile debitorului-întreținător, dacă acesta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, sunt: taxa judiciară de timbru – 3% din valoarea bunului/rilor, a căror nudă proprietate ați primit-o prin contract, taxele de timbru judiciar, onorariul avocatului, alte cheltuieli inerente unui proces (martori, drumuri etc), precum și sumele pe care le-ați alocat întreținerii creditorului, până la data rezilierii contractului;

–          ambele părți pierd din punct de vedere moral și spiritual, mai cu seamă atunci când acest contract este încheiat între persoane înrudite; contractul poate fi reziliat, dar odată cu rezilierea acestuia, nu puteți rezilia îndoiala privind moralitatea unui astfel de demers, precum și legătura dumneavoastră de sânge, care poate satisface omului nevoia de apartenență;

–          ambele părți pierd foarte mult dacă privim problema din punct de vedere al timpului (termenele în instanțele de judecată sunt nesfârșite, iar după fond, nu uitați, mai există căile de atac);

–          viața ambelor părți va fi influențată în mod negativ de acest proces și va fi supusă unui stres continuu, dacă ținem cont de faptul că un proces înseamnă și ”spălatul rufelor în public”, interogatorii, martori etc.

Beneficiile medierii în această situație, pot fi:

–          vă oferiți șansa unui dialog real cu cealaltă parte și vă puteți asculta reciproc problemele, căutând cu ajutorul mediatorului o soluție/soluții convenabilă/e, avantajoasă/e pentru fiecare, în condiții de confidențialitate deplină;

–          aveți ocazia de a fi ascultat și de a asculta, fără întreruperi, într-o atmosferă civilizată, relaxată, fără a fi nevoiți să respectați proceduri rigide, fără a exista termene nesfărșite și ore lungi de așteptare pe holuri;

–          fiecare parte își poate negocia interesele, cu sprijinul mediatorului, acesta având obligația de a conduce procesul de mediere în mod nepărtinitor, de a păstra un permanent echilibrul între părți (alin. 2, art. 30 din L 192/2006);

–          dacă vă aflați în impas pe parcursul discuțiilor/negocierilor, mediatorul vă va ajuta să depășiți aceste momente, astfel încât să puteți ajunge la o soluție/soluții convenabilă/e fiecărei părți, o soluție/soluții avantajoasă/e care să creeze premisele unei relații mai bune, durabile, bazată pe încredere recirocă;

–          părțile pot solicita mediatorului ca desfășurarea ședinței/ședințelor de mediere să aibă loc în funcție de timpul lor disponibil și în locul în care doresc, sau au nevoie acestea (ședința de mediere nu este obligatoriu să se desfășoare în biroul mediatorului, acesta se poate deplasa, la solicitarea părților, acolo unde este nevoie);

–          după ce veți stabili de comun acord modalitatea/soluția/soluțiile de continuare a contractului, aceasta/acestea poate/pot fi cuprinsă/e în acordul de mediere, astfel, obligațiile fiind înțelese și asumate de comun acord, detaliat, pe cât posibil, se va diminua pe viitor drastic riscul apariției nemulțumirilor, neînțelegerilor, conflictelor;

–          acordul de mediere poate fi prezentat notarului și poate face parte dintr-un act adițional al contractul încheiat anterior, ca anexă, sau poate fi prezentat instanței de judecată pentru încuviințare, dacă există deja un proces pe rol, chiar și înaintea termenului stabilit, caz în care, după pronunțatrea hotărârii de expedient dată în baza învoielii părților, cel interesat poate să ceară restituirea taxei judiciare de timbru (3%), dacă aceasta s-a achitat;

–          costurile dumneavoastră cu medierea, din punct de vedere al timpului, banilor și nervilor, sunt cu siguranță mult mai reduse decât costurile pe care ar trebui să le suportați dacă urmați calea clasică, instanța de judecată, așa cum am arătat mai sus;

–          puteți să vă restabiliți relațiile, să continuați executarea contractului, sau să renunțați la executarea acestuia, prevenid alte viitoare posibilele dispute, neînțelegeri, conflicte, care vă pot afecta în mod negativ atât viața dumneavoastră cât și a celor din jur, a familiei.

Ca o concluzie, pot spune doar că, părțile semnatare ale unui contract de întreținere cu uzufruct viager, au posibilitatea, atât înainte cât și după încheierea contractului, să stabilească de comun acord detaliile de bună executare ale acestuia, fără ca cineva să se poată împotrivi, atâta vreme cât voința acestora nu contravine legii, dacă aceștia înțeleg că pot să apeleze la ajutorul unui profesionist, cu sau fără prezentarea la  instanța de judecată.

 Este uitil de știut că:

Potrivit art. 20 din OUG. 51/2008 privind ajutorul public judiciar, persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 8 alin. (1) sau (2) din prezenta ordonanță, va putea beneficia de restituirea taxelor de timbru și a sumelor acordate cu titlu de onorariu mediatorului și dacă vor apela la mediere înainte de declanșarea procesului civil dar și după declanșarea acestuia, dar înainte de prima zi de înfățișare.

 Astfel, beneficiază de restituirea sumei plătite mediatorului cu titlu de onorariu:

–   persoanele al căror venit mediu net lunar pe membru de familie, în ultimele două luni anterioare formulării cererii, se situează sub nivelul de 500 lei. În acest caz, sumele care constituie ajutor public judiciar se avansează în întregime de către stat;

–   persoanele al căror venit mediu net lunar pe membru de familie, în ultimele două luni anterioare formulării cererii, se situează sub nivelul de 800 lei. În acest caz, sumele care constituie ajutor public judiciar se avansează de către stat în proporţie de 50%.

 Ajutorul public judiciar se poate acorda şi în alte situaţii, proporţional cu nevoile solicitantului, în cazul în care costurile certe sau estimate ale procesului sunt de natură să îi limiteze accesul efectiv la justiţie, inclusiv din cauza diferenţelor de cost al vieţii dintre statul membru în care acesta îşi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită şi cel din România.

 Ajutorul public judiciar se poate acorda în formele prevăzute de art. 6 din aceeași ordonanță.

LA MULTI ANI TUTUROR CITITORILOR!

Lege pentru modificarea si completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator

Publicata inMonitorul Oficial 462 din 9 iulie 2012 (M. Of. 462/2012)

Parlamentul Romaniei adopta prezenta lege.

Art. I. –

Legea nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 441 din 22 mai 2006, cu modificarile si completarile ulterioare, se modifica si se completeaza dupa cum urmeaza:

1. La articolul 2, alineatul (1) se modifica si va avea urmatorul cuprins:

„Art. 2. –

(1) Daca legea nu prevede altfel, partile, persoane fizice sau persoane juridice, sunt obligate sa participe la sedinta de informare privind medierea, inclusiv dupa declansarea unui proces in fata instantelor competente, in vederea solutionarii pe aceasta cale a conflictelor in materie civila, de familie, in materie penala, precum si in alte materii, in conditiile prevazute de prezenta lege. Dispozitiile art. 182 alin. (1) pct. 1 lit. e) din Codul de procedura civila raman aplicabile in mod corespunzator.”

2. La articolul 7, partea introductiva se modifica si va avea urmatorul cuprins:

„Art. 7. –

Poate deveni mediator persoana care indeplineste cumulativ urmatoarele conditii:”.

3. Articolul 10 se modifica si va avea urmatorul cuprins:

„Art. 10. –

Institutiile si celelalte persoane juridice care desfasoara, conform art. 9, programe de formare profesionala a mediatorilor se inscriu de catre Consiliul de mediere pe o lista, care va fi pusa la dispozitia celor interesati la sediul sau, al instantelor judecatoresti si al autoritatilor administratiei publice locale, precum si la sediul Ministerului Justitiei si pe pagina de internet a acestuia.”

4. La articolul 17, alineatele (3) si (4) se modifica si vor avea urmatorul cuprins:

„(3) Consiliul de mediere este format din 9 membri titulari si 3 membri supleanti, alesi prin vot direct si secret de mediatorii cu drept de vot, in conditiile prevazute in Regulamentul de organizare si functionare a Consiliului de mediere.

(4) Mandatul membrilor Consiliului de mediere este de 4 ani.”

5. La articolul 18, alineatul (1) se modifica si va avea urmatorul cuprins:

„Art. 18. –

(1) Consiliul de mediere va alege un presedinte si un vicepresedinte si va desemna dintre membrii sai o comisie cu activitate permanenta, care pregateste lucrarile Consiliului de mediere. Durata mandatului membrilor comisiei este de 2 ani.”

6. La articolul 19, alineatul (2) se modifica si va avea urmatorul cuprins:

„(2) Sedintele Consiliului de mediere se desfasoara in prezenta a cel putin 7 membri si sunt publice, cu exceptia cazului in care membrii sai hotarasc altfel.”

7. La articolul 20, litera m1) se modifica si va avea urmatorul cuprins:

„m1) organizeaza alegerile pentru urmatorul consiliu de mediere si elaboreaza procedurile de organizare a alegerilor. Declansarea procedurii de organizare a alegerilor se face cu 6 luni inainte de expirarea mandatului Consiliului de mediere la acea data;”.

8. La articolul 58, alineatul (4) se modifica si va avea urmatorul cuprins:

„(4) In cazul in care conflictul mediat vizeaza transferul dreptului de proprietate privind bunurile imobile, precum si al altor drepturi reale, partaje si cauze succesorale, sub sanctiunea nulitatii absolute, acordul de mediere redactat de catre mediator va fi prezentat notarului public sau instantei de judecata, pentru ca acestea, avand la baza acordul de mediere, sa verifice conditiile de fond si de forma prin procedurile prevazute de lege si sa emita un act autentic sau o hotarare judecatoreasca, dupa caz, cu respectarea procedurilor legale. Acordurile de mediere vor fi verificate cu privire la indeplinirea conditiilor de fond si de forma, notarul public sau instanta de judecata, dupa caz, putandu-le aduce modificarile si completarile corespunzatoare cu acordul partilor.”

9. La articolul 58, dupa alineatul (4) se introduce un nou alineat, alineatul (41), cu urmatorul cuprins:

„(41) Mediatorul este tinut de obligatiile prevazute la alin. (4) si in cazul in care prin acordul de mediere se constituie, se modifica sau se stinge orice drept real imobiliar.”

10. Articolul 59 se modifica si va avea urmatorul cuprins:

„Art. 59. –

(1) Partile pot solicita notarului public autentificarea, in conditiile legii si cu respectarea procedurilor legale, a intelegerii lor.

(2) Partile se pot infatisa la instanta judecatoreasca pentru a cere, indeplinind procedurile legale, sa se dea o hotarare care sa consfinteasca intelegerea lor. Competenta apartine fie judecatoriei in a carei circumscriptie isi are domiciliul sau resedinta ori, dupa caz, sediul oricare dintre parti, fie judecatoriei in a carei circumscriptie se afla locul unde a fost incheiat acordul de mediere. Hotararea prin care instanta incuviinteaza intelegerea partilor se da in camera de consiliu si constituie titlu executoriu in conditiile legii. Dispozitiile art. 432-434 din Codul de procedura civila se aplica in mod corespunzator.”

11. Dupa articolul 59 se introduc doua noi articole, articolele 591 si 592, cu urmatorul cuprins:

„Art. 591. –

Daca acordul de mediere se refera la o cauza succesorala si a intervenit inainte de eliberarea certificatului de mostenitor, competenta apartine notarului public, conform legii.

Art. 592. –

Cererea adresata instantei, privind pronuntarea unei hotarari care sa consfinteasca intelegerea partilor rezultata din acordul de mediere, este scutita de plata taxei judiciare de timbru, cu exceptia cazurilor in care acordul de mediere priveste transferul dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, a altor drepturi reale, partaje si cauze succesorale.”

12. La capitolul V, titlul sectiunii a 5-a se modifica si va avea urmatorul cuprins:

„SECTIUNEA a 5-a Medierea in cazul unui litigiu pe rolul instantelor de judecata”

 13. Dupa articolul 60 se introduce un nou articol, articolul 601, cu urmatorul cuprins:

„Art. 601. –

(1) In litigiile ce pot face, potrivit legii, obiect al medierii sau al altei forme alternative de solutionare a conflictelor, partile si/sau partea interesata, dupa caz, sunt tinute sa faca dovada ca au participat la sedinta de informare cu privire la avantajele medierii, in urmatoarele materii:

a) in domeniul protectiei consumatorilor, cand consumatorul invoca existenta unui prejudiciu ca urmare a achizitionarii unui produs sau unui serviciu defectuos, a nerespectarii clauzelor contractuale ori garantiilor acordate, a existentei unor clauze abuzive cuprinse in contractele incheiate intre consumatori si operatorii economici ori a incalcarii altor drepturi prevazute in legislatia nationala sau a Uniunii Europene in domeniul protectiei consumatorilor;

b) in materia dreptului familiei, in situatiile prevazute la art. 64;

c) in domeniul litigiilor privind posesia, granituirea, stramutarea de hotare, precum si in orice alte litigii care privesc raporturile de vecinatate;

d) in domeniul raspunderii profesionale in care poate fi angajata raspunderea profesionala, respectiv cauzele de malpraxis, in masura in care prin legi speciale nu este prevazuta o alta procedura;

e) in litigiile de munca izvorate din incheierea, executarea si incetarea contractelor individuale de munca;

f) in litigiile civile a caror valoare este sub 50.000 lei, cu exceptia litigiilor in care s-a pronuntat o hotarare executorie de deschidere a procedurii de insolventa, a actiunilor referitoare la Registrul Comertului si a cazurilor in care partile aleg sa recurga la procedurile prevazute la art. 999-1018 din Codul de procedura civila;

g) in cazul infractiunilor pentru care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate si impacarea partilor inlatura raspunderea penala, dupa formularea plangerii, daca faptuitorul este cunoscut sau a fost identificat, cu conditia ca victima sa isi exprime consimtamantul de a participa la sedinta de informare impreuna cu faptuitorul.

(2) In sensul alin. (1), dovada participarii la sedinta de informare privind avantajele medierii intr-o anumita materie se face printr-un proces-verbal de informare eliberat de mediatorul care a realizat informarea.”

14. Articolul 61 se modifica si va avea urmatorul cuprins:

„Art. 61. –

(1) In cazul in care conflictul a fost dedus judecatii, solutionarea acestuia prin mediere poate avea loc din initiativa partilor sau la propunerea oricareia dintre acestea ori la recomandarea instantei, cu privire la drepturi asupra carora partile pot dispune potrivit legii. Medierea poate avea ca obiect solutionarea in tot sau in parte a litigiului. Mediatorul nu poate solicita plata onorariului pentru informarea partilor.

(2) La inchiderea procedurii de mediere, mediatorul este obligat, in toate cazurile, sa transmita instantei de judecata competente acordul de mediere si procesul-verbal de incheiere a medierii in original si in format electronic daca partile au ajuns la o intelegere sau doar procesul-verbal de incheiere a medierii in situatiile prevazute la art. 56 alin. (1) lit. b) si c).”

15. La articolul 63, alineatele (1) si (2) se modifica si vor avea urmatorul cuprins:

„Art. 63. –

(1) In cazul in care litigiul a fost solutionat pe calea medierii, instanta va pronunta, la cererea partilor, cu respectarea conditiilor legale, o hotarare, dispozitiile art. 432-434 din Codul de procedura civila fiind aplicabile in mod corespunzator.

(2) Odata cu pronuntarea hotararii, instanta va dispune, la cererea partii interesate, restituirea taxei judiciare de timbru, platita pentru investirea acesteia, cu exceptia cazurilor in care conflictul solutionat pe calea medierii este legat de transferul dreptului de proprietate, constituirea altui drept real asupra unui bun imobil, partaje si cauze succesorale.”

16. La articolul 63, dupa alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (21), cu urmatorul cuprins:

„(21) Instanta de judecata nu va dispune restituirea taxei judiciare de timbru platite pentru investirea acesteia, in cazul in care conflictul solutionat este legat de o cauza succesorala pentru care nu s-a eliberat certificatul de mostenitor.”

17. La articolul 64, alineatul (1) se modifica si va avea urmatorul cuprins:

„Art. 64. –

(1) Pot fi rezolvate prin mediere neintelegerile dintre soti privitoare la:

a) continuarea casatoriei;

b) partajul de bunuri comune;

c) exercitiul drepturilor parintesti;

d) stabilirea domiciliului copiilor;

e) contributia parintilor la intretinerea copiilor;

f) orice alte neintelegeri care apar in raporturile dintre soti cu privire la drepturi de care ei pot dispune potrivit legii.”

18. La articolul 64, dupa alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (11), cu urmatorul cuprins:

„(11) Acordurile de mediere incheiate de parti, in cauzele/conflictele ce au ca obiect exercitiul drepturilor parintesti, contributia parintilor la intretinerea copiilor si stabilirea domiciliului copiilor, imbraca forma unei hotarari de expedient.”

19. La articolul 70, alineatul (3) se abroga.

20. La articolul 70, alineatul (5) se modifica si va avea urmatorul cuprins:

„(5) Pentru solutionarea cauzelor penale in baza acordului incheiat ca rezultat al medierii, mediatorul este obligat sa transmita organului judiciar acordul de mediere si procesulverbal de incheiere a medierii in original si in format electronic daca partile au ajuns la o intelegere sau doar procesul-verbal de incheiere a medierii in situatiile prevazute la art. 56 alin. (1) lit. b) si c).”

21. La articolul 72, alineatul (2) se modifica si va avea urmatorul cuprins:

„(2) Persoanele care au absolvit sau care, la intrarea in vigoare a prezentei legi, urmeaza un curs de formare profesionala a mediatorilor in tara ori in strainatate, daca indeplinesc conditiile prevazute la art. 7 lit. a)-e), pot solicita autorizarea ca mediator, in conditiile prezentei legi, avand obligatia prezentarii documentelor care atesta programa de formare parcursa. Consiliul de mediere va decide autorizarea dupa evaluarea continutului programei de formare prezentate, inclusiv a duratei pregatirii. Dispozitiile art. 8 alin. (5) se aplica in mod corespunzator.”

22. La articolul 74, alineatul (2) se abroga.

23. Articolul 75 se modifica si va avea urmatorul cuprins:

„Art. 75. –

Avocatii, notarii publici, precum si membrii altor profesii liberale care dobandesc calitatea de mediator potrivit prevederilor prezentei legi pot desfasura activitatea de mediere la sediul unde isi exercita activitatea de baza.”

Art. II. –

Prezenta lege intra in vigoare la 1 octombrie 2012, cu exceptia dispozitiilor art. 601 din Legea nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator, cu modificarile si completarile ulterioare, precum si cu modificarile si completarile aduse prin prezenta lege, care intra in vigoare la 6 luni de la data publicarii prezentei legi in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

Art. III. –

Dispozitiile art. 17 alin. (4) si ale art. 18 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator, cu modificarile si completarile ulterioare, precum si cu modificarile si completarile aduse prin prezenta lege, se aplica si mandatelor in exercitiu la data intrarii in vigoare a prezentei legi.

Art. IV. –

In termen de 30 de zile de la data intrarii in vigoare a prezentei legi, Legea nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 441 din 22 mai 2006, cu modificarile si completarile ulterioare, precum si cu modificarile si completarile aduse prin prezenta lege, se va republica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, dandu-se textelor o noua numerotare.

Art. V. –

In termen de 60 de zile de la republicarea Legii nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, Consiliul de mediere va adopta statutul profesiei de mediator si modificarile si completarile Regulamentului de organizare si functionare a Consiliului de mediere.

Aceasta lege a fost adoptata de Parlamentul Romaniei, cu respectarea prevederilor art. 75 si ale art. 76 alin. (2) din Constitutia Romaniei, republicata.

PRESEDINTELE CAMEREI DEPUTATILOR
ROBERTA ALMA ANASTASE

PRESEDINTELE SENATULUI
VASILE BLAGA

Bucuresti, 4 iulie 2012.

Nr. 115.

 

Sursa: www.juridice.ro

Joi, 19 ianuarie 2012, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii şi-a însuşit punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, documentare şi contencios referitor la propunerea legislativă privind modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, urmare solicitării Ministerului Justiţiei.

Au fost indentificate o serie de cauze pentru care s-ar putea reglementa medierea obligatorie, printre care:
– in cazul infractiunilor cercetate la plangere prealabila, dupa formularea plangerii
– in cazul partajului de bunuri comune
– in litigiile intre profesionisti sa ramana doar medierea ca procedura prealabila.

Documentul prin care CSM isi exprima punctul de vedere, il puteti accesa la acest link

 

Pentru cei care nu au aflat inca, in anexa Ordinului Ministerului Muncii, Familiei si Protectiei Sociale nr. 1.832/2011 privind aprobarea Clasificarii ocupatiilor din Romania, publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, Nr. 561, din 8 august 2011, regasim la:

–          grupa majora 2- specialisti in diverse domenii de activitate,

–          24 – specialisti in domeniul administrativ-comercial,

–          243 – specialisti in vanzari, marketing si relatii publice,

–          2432 – specialisti in relatii publice,

–          243202 – mediator